Voi transcrie câteva pasaje dintr-o povestire scrisă de Dino Buzzati care descrie o noapte liniștită într-o gradină la ţară:
„Era unsprezece și zece. Prins de o tulpină, un pui de cosaș se odihnea, fericit, tânărul lui abdomen verde palpita cu grație în ritmul respirației. Ghearele păianjenului de pământ i se infipseră cu furie în torace sfâșiindu-l. (...) Dar totul, în grădină, era divină pace și poezie. (...)
De sus căzu fulgerător ceva emorm și moale. Broasca râioasă simți o fatală zvârcolire în spinare, încercă să se întoarcă. Dar se și înălță în ghearele unei bătrâne cucuvele. Dar dacă priveai, nu se vedea nimic. Totul, în grădină, era poezie și pace divină. (...)
Aceasta kermesse a morții începuse la căderea serii. Și avea sa continue până în zori. Pretutindeni masacru, ucidere, supliciu. Scalpeluri care desfundau cranii, harpoane care retezau picioare, scoteau solzi și înfundau viscere, clești care smulgeau carapace, stilete care străpungeau, dinți care tocau, ace care inoculau otrăvuri și anestezice, fire care capturau, sucuri erozive care lichefiau sclavii încă vii. De la cei mai mici locuitori cuibăriți prin pătura de mușchi, rotifere, tardigrade, amibe, tecamibe, până la larve, păianjeni, cărăbuși, miriapode și tot așa, mai sus, până la șopârle, scorpioni, broștele râioase, cârtițe, bufnițe, nenumărata armată a ucigașilor la drumul mare se dezlănțuia în măcel, masacrând, torturând, sfâșiind, spintecând, devorând. Ca și cum, într-un mare oraș, în fiecare noapte, zeci de mii de ucigași însetați de sânge și înarmați până în dinți ar ieși din vizuinile lor, ar pătrunde în case si ar gâtui lumea în somn. (...)
Maria se agită în pat, rostind vorbe fără legătură și înțeles. Apoi deschise ochii mari, speriată:
- Carlo, de-ai ști ce vis cumplit am avut, am visat că aici afară era omorât cineva. (...)
El clatină din cap şi zâmbeşte. Se ridică, deschide geamurile şi priveşte.
Lumea zace într-o linişte nemărginită, inundată de lumina lunii. Acelaşi sentiment de vrajă, aceeaşi tainică nelinişte.
- Dormi liniştită, draga mea, nu e nici ţipenie, n-am văzut niciodată atâta pace. "
